Parastasul (I)

Parastasul (I): (gr. parastasis – înfăţişare înaintea cuiva, mijlocire) – se numeşte în popor slujba de pomenire care se face pentru cei morţi după înmormântarea lor şi care, în cărţile de slujbă, e numită Panihida (Panahida) mare, corespunzând Requiemului din cultul romano-catolic. Parastasul se săvârşeşte fie la casa celui mort (îndată după înmormântare), fie la biserică, după sfârşitul Liturghiei sau după Rugăciunea amvonului, fie la mormânt. Credincioşii aduc, pentru pomenirea mortului, colivă, pâine (colac sau prescuri) şi vin, care în biserică se pun pe masa ofrandelor de lângă sfeşnicul împărătesc din stânga, ori pe altă masă aşezată în mijlocul bisericii. În unele părţi ale ţării, pe lângă colivă şi vin sau chiar în loc de colivă, se aduce şi pomul (un brăduţ), împodobit cu fructe, zaharicale şi lumânărele, care la înmormântare se poartă înaintea mortului, când îl pornesc la cimitir, şi care se înfige la mormânt, iar la parastase se dă de pomană. Uneori, în loc de pom poate fi şi o simplă rămurică înfiptă în pâine (colac), care se ridică în timpul cântării „Unde umbrează darul tău, arhanghele…“, aşa cum se ridică coliva la „Veşnica pomenire“. Pomul, care prin pierderea frunzelor toamna şi reînverzirea lui primăvara este simbolul vieţii şi al morţii, închipuie raiul în care s-a dus sufletul mortului, precum şi pomul cunoştinţei binelui şi răului, din care au mâncat protopărinţii noştri în rai.

La parastase se împart celor de faţă, mai întâi preoţilor, lumânări aprinse şi câte un prosop cu simbol de curăţire a păcatelor. Se aprind şi lumânările de pe colivă. Ca şi la înmormântare, şi la parastas lumânările aprinse simbolizează atât pe Hristos, Lumina lumii, „întru Care Cel ce umblă nu va umbla în întuneric“, cât şi lumina candelei credinţei şi a faptelor bune cu care, ca şi fecioarele înţelepte din Evanghelie, vom întâmpina şi noi pe Domnul împreună cu răposatul, la sfârşitul lumii, când va veni „să judece viii şi morţii“.

Autor: Pr. asist. dr. Ioan Valentin ISTRATI

 

Parastasul (II) – Slujba Parastasului pe larg, aşa cum se află în Panihidă şi în Molitfelnic, este slujba Înmormântării prescurtată, deoarece lipsesc la Parastas Fericirile, Apostolul, Evanghelia, cele opt stihiri idiomele ale Sf. Ioan Damaschinul şi stihirile finale ale sărutării de pe urmă. În afară de Parastasul pe larg, mai găsim în Panihidă, Molitfelnic şi Liturghie un parastas mic, prescurtare a celui mare, sub titlul Litia mică pentru morţi, în care, la ectenie, se face doar pomenirea generală a tuturor morţilor, şi nu pomenirea nominală. La mănăstiri se face vineri seara şi se numeşte Litie (procesiune), pentru că se merge în procesiune la cimitir, ieşind din biserică, după slujbă. La catedralele şi bisericile de mir, parastasul acesta pe scurt (Litia mică) se face de obicei la sfârşitul Liturghiei şi se numeşte Trisaghion pentru morţi sau Panihida mică. Această slujbă se face şi la cimitir, lângă mormânt, sau la casa mortului, cu ocazia pomenilor (parastaselor) care se fac la termenele (soroacele) stabilite după datină pentru pomenirea morţilor.

Sursa: http://www.ziarullumina.ro/articole;998;1;20932;0;Dictionar-liturgic.html

Parastasul (III) – Slujbele cu rugăciuni pentru pomenirea mortului (parastasele) se fac, după Tradiţia veche şi generală a Bisericii Ortodoxe, la următoarele termene sau soroace: ziua a treia (care corespunde, de obicei, zilei înmormântării), ziua a noua şi ziua a patruzecea (şase săptămâni) după moarte (ziua judecăţii particulare), la trei luni, la şase luni, la nouă luni şi la 12 luni (un an) după moarte; apoi, în fiecare an de ziua morţii, până la împlinirea a şapte ani de la moarte. Explicaţia teologică sau simbolică a acestor date este următoarea: la trei zile după moarte se face pomenirea mortului în cinstea Sf. Treimi, întru Care ne mântuim, şi în amintirea Învierii celei de-a treia zi a Domnului, care este chezăşie a învierii celor adormiţi (I Corinteni 15, 20); la nouă zile se face pomenire pentru ca răposatul să se învrednicească de părtăşia cu cele nouă cete îngereşti sau cele nouă cete ale sfinţilor; pomenirea la 40 de zile (şase săptămâni) se face în amintirea înălţării Domnului la cer, care a avut loc la 40 de zile după Învierea Sa, pentru ca tot aşa să se înalţe şi sufletul nostru la cer. După patruzeci de zile de la moarte are loc judecata personală sau particulară, atunci când sufletul este cercetat de Hristos pentru toate faptele pe care le-a săvârşit în viaţă.

http://www.ziarullumina.ro/articole;998;1;21026;0;Dictionar-liturgic.html

Parastasul (IV) – La trei, la şase şi la nouă luni se face pomenire în cinstea Sfintei Treimi. La un an se face pentru că se urmează exemplul creştinilor din primele veacuri, care prăznuiau în fiecare an ziua morţii martirilor şi a sfinţilor drept zi de naştere a lor pentru viaţa de dincolo. La 7 ani se face pentru că 7 este număr sfânt, amintind de cele 7 zile ale creaţiei. Cărţile noastre de slujbă dau pomenirii morţilor până la 40 de zile şi la 7 ani şi o explicaţie fiziologică sau naturală, bazată pe analogia prin care trece descompunerea trupului omenesc, până la completa lui putrezire. De exemplu, se face parastas la trei zile, pentru că în a 3-a zi faţa mortului începe să se desfigureze; în ziua a noua – pentru că atunci trupul mortului începe să se strice, afară de inimă; la 40 de zile – pentru că atunci se pierde şi inima. Potrivit acestei interpretări, procesul descompunerii fizice urmează procesul invers al zămislirii şi formării trupului omenesc în pântecele mamei. Alcătuirea omului se face tot la fel: în a 3-a zi se formează inima, în a 9-a zi se fixează trupul, iar în a 40-a zi se alcătuieşte desăvârşit trupul. Se face la 7 ani, pentru că atunci trupul mortului e prefăcut cu totul în ţărână.

http://www.ziarullumina.ro/articole;998;1;21073;0;Dictionar-liturgic.html

Parastas (V): La 40 de zile şi la un an, parastasul (pomenirea) se face cu masă (pomană) şi se împart diferite lucruri de pomană pentru sufletul mortului, care sunt mai întâi binecuvântate prin rânduieli de slujbă, înscrise în cărţile de cult (Molitfelnic, Bucureşti 1965, pp. 275-279), „Litia mică pentru morţi“ şi „Rugăciunea care se citeşte de către preot la împărţirea hainelor şi altor lucruri, pentru cei adormiţi în Domnul“. Slujbele de pomenire a morţilor (parastasele) la soroace, nu se fac în orice zi a săptămânii, ci numai joia, sâmbăta şi duminica. Dar ziua stabilită de tradiţia constantă este sâmbăta. Săvârşirea parastaselor în zi de duminică este admisă ca o excepţie sau ca un pogorământ pentru cei ce nu pot veni la biserică în zi de lucru. În legătură cu aceasta a avut loc o mare controversă în Biserica greacă, cunoscută sub numele de cearta colivelor, începând din secolul al XVIII-lea, dându-se în acest sens hotărâri contradictorii.

http://www.ziarullumina.ro/articole;998;1;21119;0;Dictionar-liturgic.html