Omul şi darurile lui Dumnezeu

Din punct de vedere teologic, aptitudinile omului sunt un dar natural al lui Dumnezeu. Ca făpturi, deşi de aceeaşi natură omenească, nu suntem înzestraţi cu aceeaşi capacitate.

Darurile lui Dumnezeu sunt diferite şi diferă de la fiinţă la fiinţă, de la om la om. Adevărul acesta de doctrină se verifică în varietatea naturală, pe care o experimentăm în jurul nostru. Sofianismul lumii create, adică sublimitatea înţelepciunii divine, nu se poate înţelege numai din măreţia unitară a cosmosului, dar şi din infinita varietate a părţilor lui, care împreună alcătuiesc armonia universală. Căci, întocmai ca în opera de artă, varietatea părţilor proporţionate între ele dă unitatea şi armonia întregului. Atât lumea în genere cât şi lumea umană în special ar fi de o monotonie ucigătoare fără această varietate ce rezultă din capacitatea diferită cu care sunt înzestrate făpturile. Aceste capacităţi felurite sunt darurile naturale ale lui Dumnezeu. În clipa când ne-ar face pe toţi genii, geniul n-ar mai avea nici un farmec deosebit. L-am purta cum ne purtăm mâinile şi picioarele. Potrivit înţelepciunii lui Dumnezeu însă, geniul e o raritate, o excepţie, un miracol natural, şi numai astfel poate să-şi exercite în lume farmecul superior al ceaţiilor sale artistice. Adesea geniul e o nefericire pentru cine îl poartă, dar nimeni nu trebuie să fie nefericit că nu-l are. Fiecare suntem înzestraţi cu o capacitate anumită, personală. Toată înţelepciunea creştină a vieţii stă în perfecţionarea maximă a darului natural de care ne bucurăm. Şi precum fiecare făptură din lume îşi are arhetipul în atotştiinţa lui Dumnezeu, tot astfel, fiecare dar cu care suntem înzestraţi îşi are corespondentul desăvârşitor în darurile harice ale Duhului Sfânt. Ceea ce se numeşte asemănarea cu Dumnezeu e împlinirea în contemplaţie şi în faptă a capacităţii noastre personale cu darul corespunzător al Duhului Sfânt.

Darurile naturale fac parte din existenţa raţională. Ele sunt în noi după chipul lui Dumnezeu. Existenţa raţională, creată în timp şi durând în veşnicie, zice Maxim Mărturisitorul, e după chipul lui Dumnezeu; virtutea şi înţelepciunea ei se dobândesc prin asemănarea cu bunătatea şi înţelepciunea divină.

(Nichifor Crainic, Nostalgia Paradisului)

link: http://www.ziarullumina.ro/articole;1206;1;36133;0;Omul-si-darurile-lui-Dumnezeu.html

De ce nu păzim sabatul? Despre Facere 2, 2-3

Prima relatare creaţională dispusă pe şase zile din Facere 1 se încheie cu odihna lui Dumnezeu şi sfinţirea sabatului: „Şi a sfârşit Dumnezeu în ziua a şasea lucrarea Sa, pe care a făcut-o; iar în ziua a şaptea S-a odihnit de toate lucrurile Sale, pe care le-a făcut. Şi a binecuvântat Dumnezeu ziua a şaptea şi a sfinţit-o, pentru că într-însa S-a odihnit de toate lucrurile Sale, pe care le-a făcut şi le-a pus în rânduială“ (Facere 2, 2-3).

 

Sfinţirea sabatului constituie un al doilea punct culminant al naraţiunii, fapt indicat de notiţele concluzive. După ce Dumnezeu creează omul, în Facere 2, 1 se spune: „Aşa s-au făcut cerul şi pământul şi toată oştirea lor“. Este corespondentul introducerii („La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul“ – Facere 1, 1), o inclusio, care arată că acum s-a desăvârşit ceea ce a fost început la primul verset. Omul apare astfel ca o cunună a creaţiei, o împlinire a universului care fusese zidit pentru el. Dar sfinţirea sabatului repetă procedura, pentru că după aceea se spune în aceeaşi manieră: „Iată obârşia cerului şi a pământului de la facerea lor…“ (Facere 2, 4). Este un semnal clar că sabatul constituie ca şi omul un apogeu al relatării, care chiar îl depăşeşte pe primul.

 

Prima utilizare a cuvântului „sfânt“ în Scriptură

 

Să observăm mai atent textul. Pentru prima dată apare termenul „sfânt“ în întreaga Scriptură. Atenţie! Rămâne foarte interesant că nu creaţiei i se atribuie acest termen, nu omului, nici chiar lui Dumnezeu. Naraţiunea se umple prin această ultimă separare creaţională pe care a făcut-o Dumnezeu: separarea profanului (întreaga creaţie) de sacru (sabatul sfinţit acum). Este apoi un element binecuvântat, care însă nu are viaţă. Până atunci fuseseră binecuvântate doar animalele şi omul. Binecuvântarea sabatului îl pune iarăşi într-o situaţie deosebită. De altfel, sabatul apare diferit de celelalte zile pentru că doar lui îi lipseşte formula finală „a fost seară şi a fost dimineaţă, ziua cutare“. Acest fapt îl plasează într-un orizont deschis, neînserat, care, o să vedem, va avea o mare importanţă teologică.

Trebuie însă făcută o remarcă. Ziua de odihnă nu este numită direct „sabat“, însă nu avem nici un motiv să considerăm că nu ar fi. Evreii îşi numărau zilele săptămânii, ca şi grecii, iar prima zi era „duminica“. De altfel, verbul „a se odihni“ din Facere 2, 2 se spune şabat, ceea ce constituie o aluzie (dar nu şi etimologie) pentru sabat. Apoi, în Decalog, porunca a treia privea sabatul, Ieşire 20, 8-11 „Adu-ţi aminte de ziua odihnei (în originalul ebraic „sabat“), ca să o sfinţeşti. Lucrează şase zile şi-ţi fă în acelea toate treburile tale, Iar ziua a şaptea este odihna Domnului Dumnezeului tău: să nu faci în acea zi nici un lucru: nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici sluga ta, nici slujnica ta, nici boul tău, nici asinul tău, nici orice dobitoc al tău, nici străinul care rămâne la tine“.

Porunca sabatului din Decalog aparţine aceleiaşi redactări preoţeşti a Pentateuhului, ca şi prima naraţiune a creaţiei din Facere 1, 1-2, 4a (prima jumătate a versetului). Paralela lor ne arată că actul pe care Dumnezeu l-a început illo tempore, ca să folosesc sintagma lui Mircea Eliade, este repetat de om în cadrul sărbătorii. Dumnezeu a lucrat şase zile, la fel şi omul trebuie să-şi facă doar în şase zile treburile. Dumnezeu a sfinţit ziua de odihnă, la fel omul imită gestul divin, „sfinţind“ (Ieşire 20, 8) sabatul. Am putea de aici trage concluzia că omul îşi merită poziţia de cunună a creaţiei, doar pentru că el, fiind creat după chipul lui Dumnezeu (concept cheie în redactarea preoţească – cf. Facere 1, 26-27), imită lucrarea Creatorului său, prin aducerea aminte de sabat.

 

Rememberul odihnei

 

Conceptul acesta de „remember“ devine foarte interesant dacă ţinem cont şi de alt aspect. Sabatul este o realitate care există dinainte de darea Legii pe Muntele Sinai (Ieşire 20 şi următoarele). Într-un episod petrecut înainte de ajungerea la Sinai, Israelul va cunoaşte pentru prima dată mana (Ieşire 16). Odată cu mana, Israelul învaţă şi realitatea sabatică, pentru că mana, care trebuia adunată doar cât se consuma în ziua respectivă, este însă strânsă în măsuri duble în ziua a şasea (v. 22). Moise, fiind înştiinţat, le explică: „Iată ce a zis Domnul: Mâine e odihnă, odihna cea sfântă în cinstea Domnului“(v. 23). Sabatul ajunge astfel descoperit, el fiind o realitate prezentă în lume încă de la creaţie. Este ca şi cum atunci Dumnezeu a impus un ritm anume creaţiei, pe care omul căzut l-a pierdut din vedere, dar acum, prin apropierea de locul primirii Legii, trebuie să-l recapete.

În adaosurile la redactarea preoţească se precizează că sabatul este „semn“ dat lui Israel: „Spune fiilor lui Israel aşa: Băgaţi de seamă să păziţi zilele Mele de odihnă, căci acestea sunt semn între Mine şi voi din neam în neam, ca să ştiţi că Eu sunt Domnul, Cel ce vă sfinţeşte. 14. Păziţi deci ziua de odihnă, căci ea este sfântă pentru voi. Cel ce o va întina, acela va fi omorât; tot cel ce va face într-însa vreo lucrare, sufletul acela va fi stârpit din poporul Meu“ (Ieşire 31, 13-14). Semnul se referă la ceva distinctiv pentru o comunitate. Într-adevăr, pe timpul exilului babilonian şi după aceea, când au fost scrise redactarea sacerdotală şi adaosurile ei, şi babilonienii aveau „zile de odihnă“ pe care le numeau şapattu, însă odihna din acestea era dictată de necesitate. Erau de fapt zile nefaste, în care nu trebuie să faci nimic, pentru că lucrarea aduce ghinion. În schimb, sabatul ebraic constituia împărtăşirea de odihna lui Dumnezeu.

 

De ce Biserica respectă duminica şi nu sabatul?

 

Se cuvine să facem acum câteva remarci teologice. Sigur că Dumnezeu nu are nevoie de odihnă, pentru că lucrarea nu-L oboseşte. Este o manieră de exprimare care îl priveşte însă pe om. În antichitate, munca era în general brută, fizică. Împărtăşirea de odihna lui Dumnezeu aducea de aceea desfătarea mult dorită după şase zile istovitoare, dar aducea în sens duhovnicesc şi înţelegerea că la Dumnezeu este odihna inimii, pacea şi fericirea. Respectarea sabatului, ca ceva sfânt, ca o sărbătoare, îi conferea credinciosului gustarea din odihna eshatologică, spre care tinde întreg cosmosul pentru că i-a fost însămânţată încă de la creaţie.

Literatura intertestamentară va considera chiar că Dumnezeu Însuşi respectă de atunci sabatul, ca şi îngerii, iar Israelul a fost ales pentru că a acceptat să respecte sabatul (Cartea Jubileelor).

De ce, atunci, dacă sabatul este atât de sfânt, Biserica îl ignoră? De ce noi respectăm duminica şi nu sabatul (sâmbăta)? În Noul Testament nu găsim nici o poruncă prin care să se reglementeze respectarea duminicii şi nici una prin care sabatul să fie abrogat? Nu dispreţuim astfel ceea ce Dumnezeu a lăsat sfânt?

Există încetăţenită ideea că abia împăratul Constantin a hotărât respectarea duminicii, fiind ziua soarelui, iar el fiind în Galia adeptul unui cult solar. De fapt, împăratul Constantin a legiferat ţinerea duminicii, dar prin aceasta nu a adus o inovaţie, ci a stabilit o practică mult mai veche, care ajunge până în perioada Noului Testament. Merită trecute în revistă exact aceste rădăcini biblice ale respectării duminicii.

 

Noua formă sabatică duminicală

 

Mai întâi, în Epistola către Evrei cap. 3-4, autorul discută concret problematica zilei de odihnă. Se recunoaşte că israeliţilor Dumnezeu le-a spus că nu vor intra în odihna Lui (este citat Psalmul 94, 12) (Evrei 3, 11), ei neputând să intre pentru că au fost necredincioşi (v. 19), deşi odihna era pregătită de la întemeierea lumii (este citat Facere 2, 2) (Evrei 4, 3-4). „Pe când noi, fiindcă am crezut, intrăm în odihnă“ (Evrei 4, 3), prin „noi“ înţelegându-se desigur membrii Bisericii. „Deci, de vreme ce rămâne ca unii să intre în odihnă, iar aceia cărora mai dinainte li s-a binevestit, pentru nesupunerea lor, n-au intrat, Dumnezeu hotărăşte din nou o zi (…) Căci dacă Iosua le-ar fi adus odihnă, Dumnezeu n-ar mai fi vorbit, după acestea, de o altă zi de odihnă“ (Evrei 4, 6-8). Avem de-a face în mod clar cu o schimbare, „o altă zi“ (alle hemera – v. 8), hotărâtă „iarăşi“ (palin – v. 7). Această zi, numită chiar „astăzi“ în v. 7, ceea ce arată iminenţa zilei, este clar o zi de odihnă (sabatismos), sabatizare. Este o nouă zi, care o înlocuieşte pe cea veche doar formal, pentru că păstrează nealterat conţinutul teologic al odihnei dumnezeieşti, al sabatului.

Altfel spus, pentru că israeliţii au eşuat în intrarea în odihna Domnului, poporul lui Dumnezeu cel nou primeşte o nouă sabatizare, iminentă, astăzi. Care ar putea fi noua sabatizare?

Apocalipsa 1, 10 conţine pentru prima dată termenul „ziua domnească“ (kyriake hemera) sau „ziua Domnului“, ceea ce înseamnă o referire clară la duminică. Cuvântul românesc chiar derivă de la dominica dies „ziua domnească“, iar în greacă kyriake a rămas până astăzi denumirea obişnuită pentru duminică.

Astfel, ziua duminicii, prima zi a săptămânii (mia ton sabbaton), preia importanţa sabatică, datorită semnificaţiei sale de zi a Domnului. În Vechiul Testament ziua Domnului (ebr. yom Iahve) era ziua biruinţei asupra vrăjmaşilor, ziua pedepsirii celor păcătoşi şi a răsplătirii drepţilor. Ziua domnească din Noul Testament este ziua Învierii, pe care Avraam a văzut-o şi s-a bucurat (Ioan 8, 56). În Epistola lui Barnaba (sec. II d.Hr.) este numită „ziua a opta“, desigur arătând nu că ar exista a opta zi (săptămâna avea doar şapte zile), ci în sensul că ziua Învierii depăşeşte cadrul timpului obişnuit, inaugurând veşnicia. Se poate compara această idee cu finalul rămas deschis al zilei a şaptea din Facere 2, 2-3.

Sf. Iustin Martirul şi Filozoful va vorbi de ziua aceasta ca fiind noua zi a creaţiei. Dacă prima creaţie a început duminica, tot duminica, de ziua Domnului, începe şi noua creaţie, în Hristos.

Putem de aceea concluziona că Biserica nu încalcă sabatul, ci creştinii sunt adevăraţii împlinitori ai sabatului, în măsura în care, sub noua formă sabatică, cea duminicală, se împărtăşesc de odihna lui Dumnezeu. Pentru că doar Învierea rămâne fundamentul intrării în împărăţia lui Dumnezeu, adică al dobândirii odihnei.

Sursa: http://www.ziarullumina.ro/articole;1084;1;30708;0;De-ce-nu-pazim-sabatul-Despre-Facere-2-2-3.html

Despre parastas

Parastasul (gr. Paristimi) nu este altceva decat o prescurtare a slujbei de inmormantare. Partea  de capetenie   o alcatuieste  rugaciunea de dezlegare si iertare rostita de preot  urmata de “Vesnica Pomenire.”  Se savarseste in Biserica dupa Sf. Liturghie, iar cand e cu putinta la mormant.

La parastas se aduce intru pomenirea celui adormit coliva, colac, vin si lumanari.

Parastasul se poate face la plinirea unor soroace ( 40 zile, 6 luni, 1 an, 7 ani ) sau atunci când sunt rânduite pomenirile generale ale morţilor (moşii de iarnă, moşii de vară, moşii de tomană ).

Ce este coliva? –coliva inchipuie insusi trupul celui adormit si este in acelasi timp un semn vazut al credintei nostre  in inviere, pentru  ca este facuta din boabe de grau pe care insusi Mantuitorul le-a infatisat ca purtand in ele icoana sau asemanare invierii  trupului: dupa cum bobul de grau ca sa incolteasca si sa  aduca roada trebuie sa se ingroape mai intai in pamant,apoi sa putrezeasca si in final sa  dea rod, tot asa si trupul omenesc mai intai se ingroapa si putrezeste pentru ca sa invieze apoi intru nestricaciune.  De aceia la binecuvantarea colivei de catre preot cand se canta Vesnica Pomenire, rudele si prietenii celui adormit ridica farfuria cu coliva, leganand-o pe maini in semn de comuniune sau legatura cu raposatul.  Acelasi  lucru il inchipuie si gustarea din coliva dupa binecuvantarea ei.

Colacul – facut din  grau curat simbolizeaza (se face de obicei rotund) infinitatea lui Dumnezeu, inchipuie vesnicia.  Prin aducerea colacului pentru jerfa se inchipuie nazuinta noatra ca bunul Dumnezeu sa daruiasca celui pomenit castigarea vietii vesnice.

Vinul – obiceiul de a stropi cu vin trupul mortilor (la inmormantare), peste groapa (la cimitir), ori peste coliva ( la parastas), simbolizeaza aromatele cu care a fost uns trupul Domnului cand a fost coborat in mormant.  Gustarea din paharul cu vin de toti cei prezenti la slujba parasasului, inchipuie comuniunea in credinta si dragoste cu cel adormit.

Sursa: http://www.schituldarvari.ro/index.php?page=invatatura&id=105

Pomenirea celor adormiţi, între canoane şi inovaţie

Odată depus trupul creştinului în mormânt, încep slujbele de pomenire pentru sufletul său. Cele mai cunoscute ierurgii referitoare la pomenirea celor adormiţi se fac la 3, 9 şi 40 de zile, la 3, 6, 9 şi 12 luni şi apoi în fiecare an. Uneori, la acestea s-au adăugat diferite inovaţii, abuzuri sau exagerări, care „denotă o grijă exagerată a celor vii de a se asigura că cei plecaţi dintre ei au ajuns în rai, grijă care denaturează adesea într-o forţare a rânduielilor bisericeşti. Preoţii confruntaţi cu aceste doleanţe ale credincioşilor trebuie să explice cu mult tact care este rânduiala Bisericii Ortodoxe şi să nu introducă inovaţii liturgice, doar pentru a da satisfacţie unui grup de credincioşi“, ne-a spus, în interviul care urmează, pr. lect. dr. Radu Petre Mureşan, de la Facultatea de Teologie din Bucureşti.

După slujba de înmormântare a creştinilor, se fac pomeniri individuale ale acestora în ziua a treia, a noua şi a patruzecea. Ce semnificaţie au aceste ierurgii?

În primul, rând sunt legate de numerele simbolice care ne amintesc de Sfânta Treime, de cetele îngereşti sau de evenimente din viaţa Mântuitorului. La acest simbolism teologic se poate adăuga o altă interpretare care ţine de trupul celui răposat, de descompunerea trupului după înhumare. Se face pomenirea mortului din ziua a treia după moarte pentru că faţa începe să se desfigureze, în ziua a noua pentru că trupul începe să se strice, afară de inimă, la 40 de zile pentru că atunci se descompune şi inima. Astfel, procesul descompunerii fizice urmează procesul invers zămislirii şi formării trupului omenesc în pântecele mamei. Pomenirile care se fac în afara acestor soroace, respectiv la 3, 6, 9, 12 luni, reflectă tradiţia Bisericii, aşa cum s-a păstrat ea în scrierile Sfinţilor Părinţi. Aceste soroace de pomenire individuală au şi o interpretare care ţine de o tradiţie sau de o credinţă populară, respectiv trecerea sufletului prin vămile văzduhului.

Conform acestei credinţe, sufletul stă trei zile lângă trup, iar apoi se înalţă la cer. La 9 zile se înfăţişează înaintea lui Dumnezeu, după ce a vizitat raiul, iar la 40 de zile are loc judecata particulară, după ce a vizitat şi iadul. Biserica trebuie să accentueze faptul că feluritele stări ce trebuie să le străbată sufletul după despărţirea sa de trup nu corespund unui oarecare număr de zile pe pământ. A treia, a noua, a patruzecea zi nu sunt decât pe pământ, căci dincolo de mormânt „împărţirea (împărăţia) timpului“ nu există. Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie vorbesc de un timp fără sfârşit în lumea viitoare. În unele părţi (de ex., zona Prahovei) se face parastas la fiecare trei sâmbete după moarte, timp de 6 luni, lucru acceptat de preoţi ca „obiceiul locului“, dar costisitor şi împovărător pentru familie.

Această grijă a credincioşilor ca sufletele celor plecaţi să fie pomenite cât mai des, a făcut ca Biserica să înmulţească oficial numărul zilelor când se face pomenire de obşte pentru cei adormiţi. Un exemplu este pomenirea morţilor în toate sâmbetele din Postul Mare, aşa cum este indicat şi în calendar. Or, pomenirea morţilor trebuie să se facă doar în sâmbăta a doua, a treia şi a patra din Postul Mare, celelalte sâmbete din Post fiind închinate altor evenimente sau persoane sfinte: Sfântul Mucenic Teodor Tiron (Sâmbăta lui Toader), în sâmbăta a cincea este Denia Acatistului Bunei Vestiri (Sâmbăta Acatistului), sâmbăta a şasea – pomenirea Sfântului şi Dreptului Lazăr.

De unde apar aceste abuzuri şi axagerări?

De la credincioşi, dar uneori chiar şi de la slujitorii Biserici. În unele părţi, există obiceiul ca pomelnicele care sunt primite la altar să fie citite cu voce tare, fie pe loc, fie înaintea de ieşirea cu Cinstitele Daruri, fie chiar în timpul pomenirilor de la ieşirea cu Cinstitele Daruri, pentru „încredinţarea“ celor care le-au dat. Conform rânduielilor de cult, pomenirile cu voce tare în timpul Sfintei Liturghii se fac numai la ectenia cererilor de după citirea Sfintei Evanghelii şi numai pentru ctitorii şi binefăcătorii răposaţi ai sfântului lăcaş. Conform rânduielilor liturgice, singurul loc de pomenire este la Proscomidie, în taină, atunci când se scot miridele pentru cei vii şi cei morţi, precum şi la rugăciunea dipticelor, de după sfinţirea Darurilor, pentru cei care au adus mai târziu pomelnicele la sfântul altar. Cât priveşte ectenia întreită pentru cei adormiţi, ea nu se rosteşte la fiecare Sfântă Liturghie, ci numai atunci când se fac pomeniri de morţi sau parastase. Citirea pomelnicelor, timp de 30-40 de minute, pentru ca fiecare să-şi audă numele nu este de folos nici celor care sunt în Biserică, nici sufletelor celor adormiţi. Este o pauză nejustificată în desfăşurarea Sfintei Liturghii, în timpul căreia credincioşii se plictisesc şi îşi găsesc preocupări neconforme cu momentul şi locul în care se află: se agită, vorbesc, ies din biserică etc. Reglementarea acestei probleme ţine, în primul rând, de disciplina liturgică şi, nu în ultimul rând, de respectul datorat Sfintei Liturghii. Preotul trebuie să explice credincioşilor că toate pomelnicele încredinţate sunt pomenite în taină în altar, în timpul Proscomidiei.

Şi aşa-numitele „sărindare“ pentru cei adormiţi sunt greşit înţelese uneori…

Sărindarul vine de la cuvântul grecesc , care înseamnă un grup de 40, şi se întemeiază pe credinţa că în a 40-a zi după moarte sufletul se înfăţişează în faţa lui Dumnezeu. La evrei, exista obiceiul să se ţină doliu 40 de zile pentru cel mort. Tradiţia creştină vine de la Sfântul Simeon al Tesalonicului, care îndemnă să se facă pomenire la 40 de Sfinte Liturghii în şir după moartea cuiva. La sfârşitul celor 40 de Liturghii, se săvârşeşte o Sfântă Liturghie cu parastas şi se citesc toate pomelnicele, lucru care în popor se numeşte „dezlegarea sărindarelor“. Astăzi, sărindarul este pus în legătură cu primele şase săptămâni din Postul Mare (sau Postul Naşterii Domnului), de joi din prima săptămână şi până în Joia Mare, când se dezleagă sau încetează rugăciunea de 40 de zile. Mulţi credincioşi nu cunosc semnificaţia cuvântului sărindar şi, luând în considerare partea a doua a cuvântului, consideră că este vorba de un dar, de obicei în bani, făcut Bisericii pentru cei morţi, dar şi pentru cei vii.

Alte practici populare, care tind să-şi facă loc în Biserică, în cultul celor adormiţi, se referă la pomenirea celor morţi nepregătiţi, fără Spovedanie şi Împărtăşanie. În unele zone, există practica de a aduce preotului un cocoş alb în Vinerea Mare sau în Noaptea Învierii. În unele cazuri, se introduc chiar în altarul bisericii, obicei care nu are nici o justificare teologică, liturgică sau practică. Alt obicei este aducerea prescurilor la Biserică, într-un anumit număr şi ritual, uitând că nu numărul de colaci sau de prescuri este important, ci prezenţa pâinii şi a colivei care închipuie trupul celui răposat. În sfârşit, în unele locuri se practică împărtăşirea unei persoane pentru alta, care a murit neîmpărtăşită. Această practică este o inovaţie liturgică pe care nu o întâlnim în nici o carte bisericească. Primirea Sfintei Împărtăşanii este un act personal şi, ca orice Sfântă Taină, ea se dă numai celui prezent.

Alţi creştini, obişnuiesc să vină la Sfânta Împărtăşanie cu mai multe lumânări în mână, pentru ca şi cei adormiţi „să aibă lumină“. În Transilvania există practica „luminaţiilor“, când se face o pomenire de obşte în cimitir şi toată noaptea ard lumânări în cimitire. În Ţara Românească există obiceiul ca, în noaptea de Înviere, creştinii să ducă „lumină“ şi celor adormiţi, după care merg acasă şi se odihnesc. Bisericile aproape că se golesc la slujba de Înviere, pentru a se umple din nou, spre dimineaţă, când vin de la cimitir, lipsindu-se de Sfânta Liturghie din noaptea de Paşti. Preotul trebuie să explice rolul lumânărilor în cadrul cultului morţilor: ele simbolizează atât pe Mântuitorul Iisus Hristos, Lumina lumii, cât şi candela faptelor bune ale celui adormit. Una dintre rugăciunile slujbei Înmormântării spune: „Ci întru lumina feţei Tale, Hristoase, şi întru îndulcirea frumuseţii Tale, pe cel ce l-ai ales odihneşte-l, ca un iubitor de oameni“.

Copiii morţi nebotezaţi nu sunt membri ai Bisericii

Prin atenţia excesivă acordată tuturor acestor obiceiuri, credincioşii se interesează de lucruri marginale şi pierd din vedere lucrurile cu adevărat importante pe care trebuie să le împlinească pentru cei plecaţi dintre noi şi care le sunt de folos şi lor: rugăciunea, milostenia, soroacele pe care Biserica le-a stabilit pentru ei, pomenirea în taină la fiecare Sfântă Liturghie. Grija credincioşilor pentru sufletele copiilor născuţi morţi, morţi înainte de a fi botezaţi sau avortaţi ridică anumite probleme asupra cărora Biserica Ortodoxă ar trebui să se pronunţe cu claritate. Orice slujbă a Bisericii se săvârşeşte numai pentru cei care sunt membri ai Bisericii, încorporaţi în Trupul lui Hristos prin Sfintele Taine ale Botezului, Mirungerii şi Euharistiei. Copiii morţi nebotezaţi nu sunt membri ai Bisericii, chiar dacă s-au născut din părinţi creştini. Cu toate acestea, anumiţi preoţi, nesocotind rânduielile liturgice şi canonice ale Bisericii, săvârşesc slujba Înmormântării pentru ei.

Există o singură hotărâre a Sfântului Sinod al Mitropoliei Ungro-Vlahiei, adoptată la 5 mai 1908, prin care se hotăra că se poate săvârşi slujba pentru copiii născuţi morţi sau pentru cei morţi nebotezaţi. Oficial, nu s-a revenit niciodată asupra acestei hotărâri şi, prin urmare, este în vigoare, şi numai un alt Sfânt Sinod o poate abroga. Practic, ea nu se aplică, existând semne de întrebare referitoare la modalitatea prin care se săvârşeşte slujba. În slujba Înmormântării pruncilor se arată clar că aceştia au fost botezaţi: „Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, Tu ai făgăduit să dai împărăţia cerurilor celor născuţi din apă şi din Duh“. De multe ori, moartea unui copil nebotezat este o dovadă a neglijenţei părinţilor, ştiut fiind că există şi posibilitatea botezului din necesitate pe care îl poate săvârşi orice creştin, completat apoi de preot, dacă copilul trăieşte.

Canoanele prevăd, de altfel, pedepse aspre pentru părinţii ai căror copii mor nebotezaţi, deoarece nu mai există posibilitatea de a ne ruga pentru ei în cultul Bisericii. Singurul lucru pe care-l poate face preotul este să binecuvânteze groapa şi să cânte un trisaghion în timpul coborârii în groapă a sicriului, pentru a nu lipsi de asistenţă religioasă familia în cauză.

O altă problemă, la fel de spinoasă, se referă la copiii avortaţi.

Din punct de vedere creştin, există certitudinea că persoana există din momentul procreării, iar canoanele prevăd pedepse aspre pentru femeile care comit avort. Cu toate acestea, Bi-serica o socoteşte pe femeia în cauză nu doar vinovată, ci şi victimă, primind-o la sânul său dacă se căieşte şi se îndreaptă, alinându-i rănile sufleteşti, sprijinind-o şi ajutând-o să înceapă o viaţă nouă. După 1989, odată cu legalizarea avortului, în România a început să existe o preocupare pentru sufletele copiilor avortaţi, manifestată şi prin traducerea, în limba română, a lucrării lui Kenneth McAll, Healing the family tree, (London, Sheldon Press, 1982). Lucrarea, ca şi conferinţa pe care autorul a ţinut-o la Bucureşti în anul 1997, în Sala Palatului patriarhal, a generat nedumerire şi derută în rândul credincioşilor, care şi-au pus problema ortodoxiei afirmaţiilor sale. În calitate de medic, autorul arăta că păcatul avortului are urmări grave care se resfrâng asupra urmaşilor şi că o mare parte din bolile de care suferim, şi mai ales cele de natură psihică, se datorează acestor pruncucideri. Ceea ce a creat nedumeriri este faptul că, pentru vindecarea acestor boli, autorul recomanda rugăciunea şi, în special, Sfânta Liturghie, care atrăgea după sine, aproape automat, tămăduirea.

Pentru vindecarea bolnavilor pe care-i avea în îngrijire, dr. Kenneth organiza săvârşirea unei „Liturghii“, la care invita persoanele în cauză şi familiile lor, cu condiţia ca acestea să creadă că se pot vindeca, în acest mod: „În vederea pregătirii pentru Sfânta Liturghie de izbăvire, întocmim arborele genealogic pentru a identifica persoana pentru care ne vom ruga. În cazul copiilor născuţi morţi, avortaţi spontan sau cu intenţie, este necesar a-i chema pe nume (Isaia 49, 1). Dacă pruncul nu a avut nume, câteodată Domnul ne va sugera unul sau familia poate alege un nume, în aşa fel încît rugăciunea să devină mai personală şi mai specifică“. Adeseori, „Liturghia“ aceasta se săvârşea în absenţa persoanelor pentru care se oficia, chiar şi fără cunoştinţa şi consimţământul lor. În timpul în care se săvârşeau aceste „Liturghii“, participanţii aveau tot felul de viziuni (Mântuitorul Iisus Hristos, Maica Domnului sau copiii avortaţi la vârsta la care ar fi trebuit să ajungă), prin care primeau încredinţare că au fost iertaţi pentru păcat.

Nu se poate da nume cuiva care nu s-a născut

Ideea că acele familii ar trebui să acţioneze într-un anumit mod, în Biserică, pentru „vindecarea arborelui genealogic“ a prins contur în anumite medii ecleziastice din ţara noastră. În cuvântul-înainte, scris la apariţia în limba română a sus-menţionatei lucrări, părintele prof. dr. Constantin Galeriu, spunea: „Biserica, în Duhul Sfânt, înfăţişează aceste fiinţe nevinovate Jertfei Mântuitorului. Îndrăznim a spune că Domnul îi primeşte într-un fel de «botez al sângelui, asemenea pruncilor ucişi de Irod». Este singura nădejde de a fi luaţi sub ocrotirea «Mielului Celui înjunghiat de la întemeierea lumii» (Apoc. 13, 8), a cărui Jertfă se actualizează mereu în Sfânta Liturghie. Celor adormiţi, învaţă Sfântul Simeon al Tesalonicului, le sunt mai de folos Liturghiile, iar celelalte mai puţin îi ajută. Pentru că omul, murind, a încetat de la păcat, iar prin jertfă se împărtăşeşte cu Hristos… se izbăveşte cu dumnezeiască milă de toată durerea. Iar mama care trebuie să se roage milostivului Dumnezeu pentru iertarea păcatelor ei, se cuvine să ia aminte şi la pruncul sau pruncii ei, să-i încredinţeze ea însăşi în căinţă adâncă iubirii lui Dumnezeu şi bunătăţii Lui atotcuprinzătoare. Să-i pomenească la Sfânta Liturghie simplu, prin cuvintele «prunci lepădaţi»“.

Din experienţa pastorală proprie, ştim că numeroase femei vin la sfântul altar cu pomelnice pe care sunt scrise nume de copii avortaţi, sub forma Ion-Ionela, Vasile-Vasilica sau sintagme ca „prunci morţi înainte de vreme“, „prunci morţi nebotezaţi“. Anumiţi preoţi încurajează această practică, făcând slujbe separate pentru toţi copiii care au murit nebotezaţi sau care au pierit în urma avorturilor. Alţii sfătuiesc femeile, la Spovedanie, ca să dea sărindare pentru copiii avortaţi, în special în Postul Naşterii Domnului. În sâmbăta dinainte de Naşterea Domnului se face „dezlegarea sărindarelor“, cu o pomană foarte consistentă la biserică. De asemenea, există câteva rugăciuni şi canoane pentru copiii avortaţi, asupra cărora Biserica nu s-a pronunţat, cel puţin după cunoştinţa noastră. Un exemplu este Canonul de rugăciune pentru copii avortaţi, tipărit de parohia Câmpu Mare din judeţul Vâlcea, şi care se săvârşeşte în respectiva Biserică în fiecare zi de joi (vezi situl parohiei www.dragasani_vl.ro/parohie/imp.html). De asemenea, un Canon de pocăinţă către Domnul Iisus Hristos pentru pruncii avortaţi a apărut la Editura Bizantină.

Ne putem, totuşi, vindeca arborele genealogic?

Conform învăţăturii ortodoxe, vindecarea arborelui genealogic se face prin Sfântul Botez, care şterge păcatul strămoşesc şi nu lasă să se perpetueze păcatele strămoşilor pentru care să sufere copiii. Înclinaţiile şi tarele ereditare rămân, dar nu devin predestinare, ele se pot modela şi vindeca. Altfel, este contestată eficacitatea Sfântului Botez şi posibilitatea de a avea o viaţă nouă în Hristos. Pe de altă parte, nu se poate da nume cuiva care încă nu s-a născut. Se poate da nume unui copil la 8 zile de la naştere, în cadrul unei ierurgii speciale. A da un nume unui copil care nu s-a născut, fără o slujbă anume şi fără Botez, înseamnă a te substitui slujitorilor şi rânduielilor bisericeşti. Nici dacă se specifică „pentru copiii avortaţi“ nu este corect, deoarece Biserica pomeneşte cu numele numai pe cei care sunt membrii ei, prin Sfânta Taină a Botezului. Mamele care cred că prin aceasta fac un lucru folositor se înşală, nu copiii avortaţi au nevoie de lumină şi de mântuire, ci ele, soţii lor şi medicii care săvârşesc păcatul acesta. Ce va face Dumnezeu cu sufletele acestor copilaşi este o taină pe care numai El o ştie. Cât priveşte recomandarea aprinderii unui număr mare de lumânări, aducerea unui număr mare de prescuri la Sfânta Liturghie nu contribuie la iertarea acestui păcat. Ci căinţa, părerea de rău pentru păcatul săvârşit, mărturisirea lui, faptul de a nu mai face păcatul.

Inovaţiile în pomenirea celor adormiţi denotă o grijă exagerată a celor vii de a se asigura că cei plecaţi dintre ei au ajuns în rai, grijă care denaturează adesea într-o forţare a rânduielilor bisericeşti. Preoţii confruntaţi cu aceste doleanţe ale credincioşilor trebuie să explice cu mult tact care este rânduiala Bisericii Ortodoxe şi să nu introducă inovaţii liturgice, doar pentru a da satisfacţie unui grup de credincioşi.

Iubirea, element fundamental în relaţiile dintre creştini, ca mădulare ale Trupului tainic al lui Hristos, este cea care restaurează prin har şi integrează în comuniune, prin Biserică, pe cei vii cu cei adormiţi. Ne mântuim în şi prin comuniune cu Dumnezeu şi semenii noştri, în comuniune de iubire şi rugăciune, în întrajutorare reciprocă în viaţa aceasta şi după moarte, şi pierim în izolare, prin păcat. Rugăciunile pentru cei plecaţi dintre noi şi grija pentru sufletele lor se înscriu în această nevoie de comuniune tainică, având încredinţarea că tot ceea ce este bun şi cerem de la Dumnezeu ni se va da, atât nouă, celor vii, cât şi celor care nu mai sunt printre noi.

Slujba înmormântării, între tradiţie şi inovaţie

Cultul morţilor este dezvoltat foarte mult în rândul credincioşilor. Uneori, din prea multă pietate sau, alteori, din superstiţie, aceştia au adaptat rânduielilor liturgice tot felul de inovaţii sau practici păgâne. „Aceste practici păgâne, magice sau înfrumuseţări şi adaptări postmoderne constituie denaturări ale evlaviei creştine şi deplasează atenţia credinciosului de la ceea ce este important cu adevărat – rugăciunile şi rânduiala Bisericii – la lucruri marginale. La originea acestor inovaţii se află necunoaşterea sau cunoaşterea insuficientă a dreptei credinţe.“

Ele s-au perpetuat şi cu „încuviinţarea tacită a unor preoţi, preocupaţi să nu strice «obiceiul locului». Altele sunt, pur şi simplu, invenţii şi inovaţii liturgice ale unor preoţi slujitori care exploatează o anumită sensibilitate a credincioşilor pentru sufletele celor adormiţi“, ne-a spus pr. dr. lector Radu Petre Mureşan, de la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul“ din Bucureşti, în interviul ce urmează.

Grija creştinească pe care o arătăm celor dragi plecaţi dintre noi este, uneori, întunecată de obiceiuri care au la bază tradiţii mai îndepărtate sau mai recente, superstiţii sau, pur şi simplu, adăugiri imaginare care vin dintr-un pietism exagerat. Cum au apărut acestea?

Aceste practici păgâne, magice sau înfrumuseţări şi adaptări postmoderne constituie denaturări ale evlaviei creştine şi deplasează atenţia credinciosului de la ceea ce este important cu adevărat, rugăciunile şi rânduiala Bisericii, la lucruri marginale. La originea acestor inovaţii se află necunoaşterea sau cunoaşterea insuficientă a dreptei credinţe. Multe dintre aceste practici care constituie exagerări sau deviaţii nedorite de la adevărata învăţătură a Bisericii Ortodoxe le-am surprins în urma observaţiei personale în câmpul activităţii pastorale. S-au perpetuat cu încuviinţarea tacită a unor preoţi, preocupaţi să nu strice „obiceiul locului“, dar şi în lipsa unor norme de uniformizare a cultului morţilor, care să fie adoptate şi aplicate la nivelul întregii Bisericii Ortodoxe Române sau, cel puţin, la nivelul fiecărei eparhii. Altele sunt, pur şi simplu, invenţii şi inovaţii liturgice ale unor preoţi slujitori care exploatează o anumită sensibilitate a credincioşilor pentru sufletele celor adormiţi.

Priveghiul are, uneori, aspect de şezătoare

Ce exagerări, superstiţii ori practici precreştine găsim în slujba înmormântării?

În zilele care preced înmormântarea, preotul este chemat să săvârşească slujba stâlpilor, în fapt – slujba numită panihidă, la care se adaugă citirea unor pericope evanghelice. Primele exagerări pot fi constatate încă de la privegherea celui adormit. Nu este vorba aici de vizitarea casei de către rude şi cunoscuţi care aduc flori şi lumânări şi îşi adresează salutul „Dumnezeu să-l odihnească!“; ci, de multe ori, cei prezenţi sunt serviţi cu mâncare sau prăjituri, iar alteori circulă sticla cu vin sau ţuică, intenţia familiei fiind ca cei prezenţi să fie mulţumiţi, iar dărnicia lor să fie lăudată. Mai mult, cei de faţă ajung să spună glume, să joace cărţi sau să fumeze, pentru a trece timpul mai repede. Preotul paroh trebuie să se implice pentru a se evita aspectul de şezătoare pe care îl ia priveghiul. Asistenţa poate fi îndrumată să citească rugăciuni, psalmi sau pasaje din cărţi de spiritualitate creştină care vorbesc despre adevăratul sens al vieţii pământeşti. Venirea preotului în casa celui decedat ar trebui să constituie un bun prilej pentru combaterea exagerărilor, a practicilor magice sau a superstiţiilor pe care le observă. De asemenea, este o bună ocazie pentru promovarea unei pastorale adecvate, având în vedere că la capătul celui adormit se adună rude, prieteni, cunoscuţi care frecventează rar sau deloc biserica şi, uneori, chiar persoane de alte credinţe şi confesiuni, pentru a aduce un ultim omagiu.

O altă problemă este plânsul exagerat (bocetul, jelirea, jeluirea)…

În unele părţi ale ţării sunt chemate femei care se pricep să bocească morţii. Versurile funebre (bocite) prezintă viaţa decedatului, pe un ton monoton, astfel încât asistenţa îndoliată să lăcrimeze, ceea ce măreşte durerea familiei. Ele cultivă în cele mai multe cazuri deznădejdea în loc să mângâie şi să dea speranţă şi îmbărbătare, ceea ce constituie un păcat. De aceea, rolul preotului este să încurajeze familia, având în minte cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Fraţilor, despre cei ce au adormit, nu voim să fiţi în neştiinţă, ca să nu vă întristaţi ca ceilalţi, care nu au nădejde. Pentru că, de credem că Iisus a murit şi a înviat, tot aşa credem că Dumnezeu pe cei adormiţi întru Iisus îi va aduce împreună cu El“ (I Tes. 4, 13-14) şi îndemnurile Sfântului Ioan Gură de Aur: „Dacă tu crezi că moartea este numai un somn, de ce în zadar mai plângi? Dacă faci ca păgânii, cu ce te vei îndrepta?“. De altfel, aşa cum arată Sfinţii Părinţi, la început era interzisă jelirea morţilor şi purtarea hainelor de doliu, deoarece moartea nu constituia un motiv de plângere şi întristare, ci de bucurie.

Ce ne puteţi spune despre acoperirea oglinzilor?

În tradiţia populară s-a încetăţenit obiceiul ca, din momentul morţii şi până în ziua înmormântării să se acopere oglinzile din casă cu pânză albă, deoarece cel ce se uită în oglindă cât timp trupul neînsufleţit se află în casă va fi următorul care va deceda. Această practică reflectă o superstiţie străveche, prin care se împiedica întoarcerea defunctului şi poposirea lui în casa unde a trăit. Din cauza unei alte superstiţii, membrii familiei veghează ca nici o pisică să nu apară în preajma celui decedat, pentru a nu deveni strigoi.

Tot în legătură cu înmormântarea, în coşciug, sub capul defunctului, se aşează un săculeţ de pânză cu diverse obiecte care au aparţinut celui decedat şi care i-ar fi de folos în „marea călătorie“: săpunul cu care a fost spălat, pieptenele cu care a fost pieptănat, foarfeca cu care i s-au tăiat unghiile, o oglindă, uneori cosmetice dacă este vorba de o femeie sau aparat de ras pentru un bărbat. În unele zone ale ţării, se pun o serie de obiecte cu încărcătură magică: nouă pietricele, nouă cioburi de porţelan, nouă boabe de tămâie. În ziua înmormântării, corpul mortului se măsoară cu o aţă de cânepă roşie pentru a nu duce norocul cu el, iar aţa este păstrată cu sfinţenie, într-un loc sigur. În timpul cât mortul este în casă, se aşază un vas de apă sub sicriu sau la geam. Când coşciugul este scos, vasul se sparge pentru a alunga frica celor care rămân să locuiască în casa defunctului. Un alt vas cu apă rămâne acasă, timp de 40 de zile, deoarece se crede că „mortul vine şi bea apă“. Toate acestea, la care se adaugă, fără îndoială, multe alte obiceiuri zonale, sunt reminiscenţe pre-creştine care denotă ignoranţa şi perpetuarea unei mentalităţi păguboase din punct de vedere creştin.

Unii credincioşi solicită preotului ca la rugăciunea de pomenire, în cazul în care cel decedat nu s-a pregătit înainte de moarte, să adauge „mort, nespovedit, neîmpărtăşit, fără lumânare“.

Din păcate, chiar şi unii preoţi iau iniţiativa să introducă acest adaos, atunci când ştiu că cel repauzat nu s-a îngrijit, accentuând vinovăţia decedatului, pentru lipsa de grijă faţă de suflet, dar şi indiferenţa celor de lângă el. Astfel de inovaţii în cadrul slujbelor trebuie evitate, deoarece se creează un precedent nedorit, existând riscul ca şi alte „doleanţe“ ale credincioşilor să intre în cult.

„Credinţa creştină nu acceptă imaginea morţii ca o tragedie insurmontabilă“

Ce superstiţii întâlnim legate de drumul spre biserică şi apoi spre cimitir?

Spre exemplu, cortegiul funerar se opreşte la răspântii de drumuri sau la troiţe, unde preotul face o scurtă rugăciune (stare). Oprirea cortegiului nu este pomenită în Molitfelnic. Totuşi, ea este întâlnită pretutindeni, iar Biserica a acceptat-o. Dacă mortul este „moale“ (nu a devenit rigid), se aruncă cu grâu pe tot parcursul drumului, pentru a evita ca el să „tragă“ după el şi alţi membrii ai familiei. La plecarea convoiului, familia celui decedat aruncă bani, pe care, de regulă, îi adună copiii nevoiaşi. Există credinţa că, dacă se pune un bănuţ „de la mort“ în băiţa copilului mic, acesta nu se va mai speria.

În timpul slujbei din biserică, atmosfera de reculegere şi de rugăciune este tulburată de alte obiceiuri. Când preotul citeşte rugăciunea de dezlegare, unii credincioşi se reped să dezlege panglica de la picioarele şi mâinile mortului. Preotul are datoria să explice că rugăciunea nu se referă la legătura de la picioare, ci la iertarea (dezlegarea) păcatelor. În unele părţi, îndeosebi în Ardeal, partea finală a predicii la înmormântare are nişte inovaţii, care accentuează despărţirea decedatului de familia sa şi de cei prezenţi. Este vorba de aşa-numitele „iertăciuni“, care imprimă necrologului o formă aparte. Acest obicei a pătruns foarte uşor în cult, deoarece a fost promovat chiar de unii slujitori ai Bisericii. Astfel, unii preoţi, impresionaţi de popularitatea bocetelor, prin care se dialoghează cu mortul, au adoptat metoda, diversificând procedeul: preotul se transpune în locul decedatului, vorbeşte la persoana I singular, şi dă familiei sfaturi, îndrumări sau îşi cere iertare.

Această formă de adresare este tulburătoare şi provoacă plânsul. Dar nu acesta este scopul predicii la înmormântare, ea trebuind să se adreseze celor care nu vin decât rar sau deloc la Biserică sau chiar persoanelor de alte confesiuni şi religii, dacă este cazul. Nu putem nega faptul că acest gen de predică este agreat şi place, dar preotul trebuie să ştie că această plăcere nu este ziditoare şi nu este conformă cu demnitatea sa. Credinţa creştină nu acceptă imaginea morţii ca o tragedie insurmontabilă. Când preotul mângâie şi îmbărbătează familia, el este, de fapt, pe urmele Mântuitorului Căruia I S-a făcut milă de văduva din Nain şi i-a zis: „Nu mai plânge“ (Lc. 7, 13) sau Care S-a adresat celor întristaţi de moartea fiicei lui Iair: „Nu mai plângeţi! N-a murit, ci doarme“ (Lc. 8, 52).

Ce rol joacă banii (monezile) în tradiţiile populare legate de înmormântare?

Din nefericire, unul foarte important. Sunt puşi în coşciug, încă de acasă, de cei veniţi la priveghere, sau în biserică, atunci când se dă „sărutarea din urmă“. În unele zone, îndeosebi în Ardeal, se leagă de degetul mortului un ban găurit sau se pune un ban în colacul ce se aşază în mâna celui decedat. Aceasta este o reminiscenţă a tradiţiilor pre-creştine, potrivit cărora morţii plătesc trecerea peste râul infernului. Romanii puneau în gura mortului sau în sicriul acestuia un ban, obolus, crezând că repauzatul îl va da lui Charon, păzitorul de la poarta „împărăţiei umbrelor“, anume ca să-l treacă cu o luntriţă peste fluviul Acheron sau peste apa Stix (greci). În Ţara Românească există datina de a se pune în sânul mortului 24 de parale pentru a plăti cele 24 de vămi.

Ce se întâmplă la cimitir?

La cimitir, preotul toarnă peste mort, înainte de a închide capacul, vin amestecat cu untdelemn, iar apoi, la parastas, vin şi apă peste mormântul celui decedat. De asemenea, există tradiţia ca, după astuparea mormântului, să se dea „peste groapă“ de pomană. Şi în acest caz, credincioşii trebuie să ştie că importantă este milostenia care se dă pentru sufletul celui decedat şi nu modalitatea, adesea magică, prin care se face acest lucru. Slujba înmormântării se încheie cu pomana pe care familia o organizează pentru sufletul celui adormit.

Cât de veche este rânduiala pomenii pentru cel adormit?

Este menţionată încă din Vechiul Testament. În Biserica din primele veacuri, creştinii organizau agape, adică mese ale iubirii frăţeşti. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că, „după împărtăşirea cu Sfintele Taine, adunarea sfârşindu-se, nu plecau îndată acasă, ci cei bogaţi şi cei mai înstăriţi, aducând de a-casă alimente, chemau pe săraci şi făceau mese comune, agape, în Biserică“. Agapele nu însemnau numai mâncare şi băutură, ci, pe lângă acestea se făceau rugăciuni, cântări, lecturi din Sfânta Scriptură. Era, într-un cuvânt, o rugăciune exprimată în fapte de caritate. Cu timpul, agapele şi-au pierdut însemnătatea simbolică şi au devenit mese obişnuite la diferite ocazii, înmormântări sau comemorări.

Cum sunt agapele astăzi?

Organizarea pomenii de după înmormântare, precum şi a celor care se fac la soroacele stabilite de Biserică, poate fi considerată o problemă de pastoraţie dacă avem în vedere faptul că există multe exagerări (mese copioase, consum exagerat de băuturi alcoolice). Ele se transformă adesea în mese de familie care nu mai au sensul de milostenie, spre paguba celui decedat şi povara familiei care este obligată la cheltuieli mari. De asemenea, trebuie să menţionăm superstiţia de a vărsa vin sau ţuică din pahar, pentru sufletul celui adormit.

În concluzie, practicile populare în cadrul cultului morţilor sunt reminiscenţe ale unor tradiţii păgâne precreştine care s-au perpetuat de-a lungul timpului şi care nu sunt în concordanţă cu învăţătura autentic ortodoxă (de multe ori contrare credinţei creştine). Ele deplasează accentul de la învăţătura şi practica Bisericii, la lucruri marginale, care nu sunt de folos pentru sufletele celor adormiţi, şi constituie doar modalităţi prin care cei vii îşi liniştesc conştiinţa că „au împlinit tradiţia“. Toate aceste obiceiuri pot dispărea cu timpul numai în măsura în care Biserica va explica credin-cioşilor, printr-o cateheză adecvată, ce este ortodox şi ziditor în ele şi ce este omenesc.

„Vămile văzduhului trebuie înţelese în mod spiritual, ca tribunale ale conştiinţei“

Credinţa în „vămile văzduhului“ a influenţat o serie de practici în cadrul ritualului înmormântării. Care sunt acelea?

În multe părţi se dă de pomană, peste sicriu, un cocoş. Acesta ar avea rolul să-l alunge, prin cântarea lui, pe diavol, care caută să prindă sufletul mortului. De multe ori, în faţa casei mortului se pune o „punte“, un covor, ca sufletul să poată trece de la o vamă la alta. De asemenea, la lumânările care se dau preoţilor se leagă năframe, ştergare şi, mai nou, prosoape, cu scopul ca sufletul să se folosească de ele la trecerea prin vămi.

Credinţa despre „vămile văzduhului“ este o teologumenă…

Da, şi asupra ei Biserica nu s-a pronunţat formal şi definitiv. Ea se bazează pe afirmaţiile, mai mult sau mai puţin explicite ale unor Sfinţi Părinţi, care se referă la starea sufletului după moarte. Învăţătura despre vămile văzduhului se conturează în secolul al V-lea, găsind cea mai clară expunere în Omilia despre ieşirea sufletului a Sfântului Chiril al Alexandriei. Această învăţătură se regăseşte în diverse lucrări hagiografie, dintre care cea mai importantă este Viaţa Sfântului Vasile cel Nou (26 martie), precum şi în diverse rugăciuni sau servicii divine (rugăciunea către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu de la sfârşitul Pavecerniţei, Canonul de rugăciune pentru ieşirea sufletului, Canonul îngerului păzitor etc.).

Pe de altă parte, în credinţa despre vămile văzduhului există idei dogmatice şi morale conforme cu adevărul de credinţă şi acest lucru nu poate fi ignorat: faptul că există o judecată după moarte; există îngeri buni şi îngeri răi care nu îl părăsesc pe om nici după moarte, ci însoţesc sufletul la locurile veşnice; că îngerii răi caută pieirea noastră, iar rolul lor este să facă rău sufletului după moarte, să-l lipsească de mântuire; sufletul se prezintă în starea în care s-a aflat în momentul despărţirii de trup; că viaţa, fiind un dar de la Dumnezeu, suntem răspunzători de felul în care am trăit-o.

Pe lângă aceste idei conforme cu învăţătura Bisericii, întâlnim şi idei păgâne, cu bază superstiţioasă?

Da. O idee păgână se referă la banii de care ar avea nevoie la trecerea prin vămi pentru a compensa deficitul de fapte bune, de unde obiceiul de a arunca bani în groapă sau de a-i pune pe pieptul mortului. La fiecare vamă, demonii cer sufletului plata pentru faptele rele făcute în viaţă, agravându-le, în acelaşi timp, situaţia prin acuze reale sau închipuite. De aceea li se dăruiesc bani cu scopul de a fi îmblânziţi în acuzaţiile lor, astfel încât sufletul să ajungă în rai, deşi este inexplicabil ce ar putea face îngerii răi cu banii. Credinţa în vămile văzduhului induce în sufletul credincioşilor ideea de groază faţă de păcatele săvârşite. Acest lucru se datorează şi popularităţii unor broşuri despre vămile văzduhului care circulă în mediile monastice româneşti. Este discutabil însă în ce măsură acest lucru contribuie la întărirea adevărului despre judecata particulară şi la ridicarea moralului religios. Vămile trebuie înţelese în mod spiritual, ca tribunale ale conştiinţei, nicidecum în sens material. Aşa cum spunea Sfântul Macarie al Alexandriei, trebuie să luăm lucrurile pământeşti, prezentate în această învăţătură, ca cea mai slabă descriere a lucrurilor cereşti“.

http://www.ziarullumina.ro/articole;998;1;26348;0;Slujba-inmormantarii-intre-traditie-si-inovatie.html